In 17 ani lucrurile au evoluat. Dreptul de a te exprima liber, pentru care unii au populat Cimitirul Eroilor, a ramas intact.
A aparut insa, in contrapartida dreptul de a nu asculta.
Inainte, daca unul se ridica si vorbea, existau instantaneu oameni care sa asculte, sa duca mai departe mesajul, sa-l comenteze, sa-l propage.
Acum, toti vocifereaza, nimeni nu mai asculta.
In prag de aderare, in Piata Universitatii, acolo unde de-a lungul a 17 ani s-a ridicat o baricada, s-a scandat la unison impotriva lui Ceausescu, a avut loc fenomenul Piata Universitatii iar mineri in salopete noi au venit “la sadit de flori cu cozi de sapa”, in Piata Universitatii zic, e liniste.
Doar un “protestatar” infasurat in drapelul Statelor Unite, langa o sticla de Coca-Cola, afiseaza pe niste cartoane chestii aberante cu… nu se stie ce (da click pe poza si convinge-te).
Lumea trece nepasatoare. Sau se amuza de aiurelile scrise. Sau face poze. Sau…
Dar cei mai multi il ignora.
(…)
Brusc, simt ca au trecut 17 ani
___________________________
Sunt Sarbatorile, traficul a scazut drastic (ne-o spune si Trafic.ro), nu prea mai e timp de internet. Numarul de contributii a scazut.
Hei, acum iesim, ne intalnim cu prietenii, mergem la chefuri si concerte, vedem multe vedete si autoritati locale iesite la “baie de multime” ca da bine la imagine.
Acum e momentul!
-Luati cu voi orice poate inregistra (aparate foto, telefoane cu camera etc) si abordati-i.
-Abordati-i cu politete si solicitati-le sa dea un mesaj pentru viitor, sa scrie o dedicatie pentru Capsula Timpului, o fotografie cu autograf, o poza tinand in mana un print cu Logo-ul “Capsula Timpului” (care se impatureste si se tine in buzunar), orice este posibil.
-Scrieti vedetelor preferate cerandu-le o dedicatie pentru proiect, scrieti primarilor si presedintilor rugandu-i sa va trimita un mesaj pentru viitor. Vor fi maguliti. Nu e nimic jignitor, dimpotriva.
Incep aparitiile in public ale celor ce au grija de imaginea lor – Deschidem sezonul de vanatoare de VIP-uri.
Acum 17 ani, pe la ora asta eram in Piata. Nu va povestesc ce era acolo, au povestit atat de multi ca sunteti probabil satui. Toti incep cu: “Eram pe baricada…”.
Probabil!
Iar de imaginile astea de deasupra s-ar putea sa fiti satui. (Puneti totusi castile si ascultati)
Daca ma bantuie ceva acum, dupa 17 ani este cum am inceput sa cant, in Piata, de fata cu atata lume, din toate puterile, “Desteapta-te romane”, cantec tinut sub obroc la vremea aceea. Atunci, dupa ce am avut reflexul de aparare de a privi pe sub sprancene in stanga si in dreapta ca nu cumva sa ma vada cineva, ei bine, atunci, am realizat ca s-ar putea ca de atunci incolo sa nu mai fie nevoie. Sa nu mai am grija de fata cu cine spun”bancuri politice”. Era inimaginabil ca pot striga “Jos Ceausescu!” fara sa ajung imediat intr-o duba.
Atunci parca mi s-a ridicat o greutate de pe suflet, o greutate care fusese acolo de la inceputuri dar pe care nu o sesizasem, pe care o luasem drept normalitate.
Atunci mi-am dobandit dreptul de a ma exprima liber!
